Mihai Căldăraru este cel care mereu a știut că poate face lucruri deosebite pentru România, în special pentru copii, astfel încât să trăiască și ei într-o lume mai bună.
El a povestit că a trăit un adevărat calvar în casa de copii, condițiile de acolo fiind precare. Cu toate astea, tânărul a sperat că poate într-o zi totul o să bine și pentru el.
“Eu am fost abandonat într-un Spital Pediatric din București, iar acum am creat condiții în secții pediatrice din București.
Mihai Căldăraru are 37 de ani şi o poveste de viaţă care te face să te întrebi câtă putere şi determinare poate exista într-un singur om. Abandonat la naştere, şi-a petrecut primii 2 ani în spitalul în care s-a născut, apoi încă 12 într-o casă imensă, alături de sute de copii abandonaţi şi ei, cu doar o mână de oameni care, teoretic, ar fi trebuit să îi protejeze.
Deşi a experimentat şi a fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite, Mihai consideră că povestea lui este una normală şi că sunt mulţi alţii cu vieţi mult mai dificile. Şi-a dedicat viaţa protejării şi ajutorării altora, aşa că după ce şi-a terminat studiile în domeniul asistenţei sociale a lucrat doar în ONG-uri. Ştie că nimeni nu poate schimba lucrurile de unul singur, aşa că încearcă şi reuşeşte să încheie mereu parteneriate cu cât mai mulţi oameni şi instituţii, astfel încât ajutorul acordat celor din jur să aibă efect pe termen lung.
Când am creat acest sistem, în domeniul social, ne-am gândit la toate variantele care să ne ajute să venim cu cele mai bune soluții pentru beneficiarii noștri, atât adulţi, cât şi copii care provin din diferite instituții sociale şi au nevoie de noi. Instituții sociale înseamnă: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Direcția de Asistență Socială ce aparține de primăria municipiului din fiecare județ, diferite ONG-uri care se preocupă de copiii instituționalizați.
Pentru asta am decis să fiu Director Executiv al Direcției Generale de Asistență Socială România AEDOPS, nostru mic şi numele lui subliniază scopul şi ideea noastră: pentru că nimeni nu poate supraviețui fără o altă persoană lângă. Ideea este să ne unim cu toții şi să facem lucrurile mult mai viabile pentru acei beneficiari care au nevoie de noi.
Când spun viabile mă gândesc la faptul că lucrurile cu care m-am confruntat eu, ca fost beneficiar al instituţiei, sunt aceleaşi şi în ziua de azi.
Să punem degetul pe rană. Care care sunt principalele probleme?
Prima, cea mai mare problemă este legată de pregătirea copilului pentru integrarea lui în societate. Degeaba am eu studii superioare, degeaba am pregătire într-un anumit domeniu dacă sistemul nu mă ajută la ieșirea mea din el. Practic, să am un acoperiş deasupra capului.
Eu, când am ieșit la 18 ani din sistem, puteam să fiu cel mai bun copil din lume, dar era degeaba dacă nu aveam unde să stau. Pe vremea aceea erau şi alte reguli. Când am ieşit eu din sistem nu am primit niciun ban şi nu am avut voie nici să îmi iau haine la mine, să am de schimb. Inclusiv hainele erau atunci pe inventar, iar eu când am plecat efectiv nu ştiam ce să fac. Ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am conştientizat ce avea să urmeze şi mi-am făcut înainte cunoştinţe, am cunoscut oameni care au înţeles şi m-au sprijinit.
Mihai Căldăraru: „Ne-am gândit să creăm această reţea a solidarităţii, astfel încât să le oferim nişte forme de integrare care să îi ajute pe termen lung. Noi le spunem clar că nu le dăm peştele, ci undiţa cu care să se ducă să îl prindă”
Iar la ora actuală aceasta rămâne în continuare cea mai mare problemă pentru aceşti tineri, alături de integrarea lor în societate. Mă refer aici la partea de educaţie, la partea de conştiinţă şi la partea de dorinţă pentru că dacă eşti un copil bun, care învaţă la şcoală, se includ şi celelalte 2 aspecte pe care le-am menţionat şi atunci oamenii sunt dispuşi să te ajute. Cam 90% dintre ei însă nu reuşesc să se integreze pentru că stilul de viaţă pe care îl au în sistem îi învaţă doar să primească şi nu şi să aibă diverse forme de îndatorire care să îl ajute să meargă pe un anumit drum.
Incluziunea şcolară este o altă problemă şi aici mă refer la copiii din medii defavorizate. Părinţii cu un statut social foarte precar nu-şi trimit copiii la şcoală sau îi trimit până într-un punct, iar după aceea se duce totul pe apa Sâmbetei pentru că, trebuie să recunoaştem, mulţi dintre acei copii sunt făcuţi cu un anumit scop.
Eu, de exemplu, provin dintr-o familie de romi. Cunoscând acum şi latura asta a etniei am început să văd şi mai clar cum stau lucrurile în astfel de familii. Mulţi, foarte mulţi dintre ei nu-şi trimit copiii la şcoală, ci la cerşit, unii ajung chiar să facă prostituţie ca să supravieţuiască. Şi atunci când vine statul, când vin ONG-urile şi instituţiile reprezentative să ia măsuri, atunci se creează probleme pentru că acei copii nu mai reuşesc să se integreze la şcoală. Nu au cunoştinţele necesare să facă faţă la materia predată zi de zi, pierd şi mai mult şi rămân tot mai în urmă. În felul acesta cei mai mulţi dintre ei ajung, la fel ca membrii familiilor lor, asistaţi sociali.
Individual suntem prea mici ca să schimbăm ceva, de aceea ne-am gândit să creăm această reţea a solidarităţii, astfel încât să le oferim nişte forme de integrare care să îi ajute pe termen lung. Noi le spunem clar că nu le dăm peştele, ci undiţa cu care să se ducă să îl prindă.
Ei nu sunt obişnuiţi să se folosească de pârghiile pe care le au. Revenind la sistemul de protecţie, aici ai mai multe pârghii: un loc unde să locuieşti, acces la şcoală. Iar aceşti copii trebuie să se folosească de ele, dar mulţi dintre ei nu ştiu să facă asta. Ei ştiu care le sunt drepturile, primesc totul pe tavă şi nu se mai gândesc la ce se va întâmpla în viitor, ce vor face când nu vor mai primi aceste lucruri.
De părinţii dumneavoastră aţi mai aflat ceva?
Până la vârsta de 18 de ani nu l-am mai văzut pe niciunul dintre membrii familiei mele, când am vorbit cu mama la telefon şi am stabilit să ne vedem. În următoarea zi însă ea ma primit a doua zi cu brațele deschise, am început să iau legătura cu familia mea, cu frații mei, cu mătușile mele, cu unchii mei și am păstrat legătura cu ei.
Sunteţi un om foarte puternic.
Dumnezeu ne-a creat ca să fim o parte din el, pentru oamenii din jurul nostru. Asta este menirea omenească firească pe pământ, să conștientizăm că în tot răul e și un bine și în tot binele e şi un rău. Eu am fost foarte supărat pe Dumnezeu și foarte depresiv pentru faptul că am fost foarte conștient de viaţa mea. Se spune că de cele mai multe ori e bine să nu fii conștient, ca să-ți dai seama de cât de grea este viața atunci când te loveşti de probleme.
Acolo am conștientizat cât de bună a fost viaţa pe care am avut-o în acel sistem de protecţie. Acolo am dedus cât de mult m-a iubit Dumnezeu pentru faptul că mi-a dat o viață normală, în care eu să mă formez aşa cum am făcut-o.
25 mai 1986 – apare pe lume Mihai Căldăraru.
Amintirile lui din copilărie sunt legate exclusiv de casa de copii, orfelinat, cum vreți să-i spuneți, în cazul de față școala specială nr 6 din Capitală. Mihai Căldăraru este un om credincios.
„Doamne ajută”, este formula lui de salut şi Dumnezeu un personaj permanent al discuțiilor pe care le poartă. Ortografiază surprinzător de bine, comparabil cu scrisul unor demnitari, aleși sau puși în funcție.
Tânărul care schimbă lumea prin BINE!
Să învățăm să apreciem. Apoi, să ne uitam în jur și să observăm că poate avem mai multe decât si-ar putea alții măcar sa viseze.
“Alții”, copiii orfani, mame si tați uitați de pruncii lor in case dărăpănate, familii pentru care banii sunt prea putini pentru bomboanele.
De fapt, sunt prea puțini ca micuții lor să aibă un brad, unul adevărat, nu desenat cu bățul pe pământul din odaia în care trăiesc 10-12 suflete.
Pentru acești “alții” își dedică viața Mihai Căldăraru, un tânăr jurnalist care dăruiește. Zâmbete, speranță și pâine. Dăruiește și jucării, și chicoteli și vise împlinite, acolo unde, la prima vedere, am spune că Dumnezeu nu mai e, însă, ascultându-l pe Mihai înțelegem că Dumnezeu lucrează prin oameni și e prezent în fiecare dintre noi, cei care alegem să facem o faptă bună.
Chinurile prin care a trecut la orfelinat, bătăile și abuzurile sexuale l-au încurajat pe tânărul Mihai să-și îndeplinească visul: de a ajuta copiii care au trecut prin aceleași suferințe asemenea lui. La prima vedere, pare a fi povestea obișnuită a unui copil ce a crescut prin centre de plasament. Și așa si este, în fond.
La vârsta de trei luni, Mihai a ajuns într-un orfelinat, unde, mai târziu, i se aplicau bătăi „sora cu moartea”.
Cu siguranța, acesta este un caz dintre alte sute de cazuri petrecute în Romania. Însă ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că Mihai Căldăraru și-a depășit atât condiția de orfan, cât și condiția de sărac, ținând cu tot dinadinsul să reușească în viață. Este bolnav, iar crizele dese de epilepsie din lipsa medicamentelor pe care nu și le permite îl dau înapoi cu mulți pași atunci când dorește un loc de muncă.
„Împlinesc vârsta de 38 ani” Din păcate, pot să vă spun mult prea bine ce înseamnă să crești prin orfelinate, pe stradă, sau sa ai un start dificil, după vârsta de 18 ani, când ieși din sistem. Dar cum știți și voi, fiecare creștem și ne propunem niște obiective, bine organizate, în viața sa. Asta am făcut și eu!
Vreau să vă spun că alături de oamenii pe care i-am cunoscut treptat în viața mea, i-am întâlnit și mi-au intrat la suflet și pe cei de la Asociația Europeană a Drepturilor Omului și Protecției Sociale au fost și sunt oamenii cu care mă sfătuiesc, le-am cerut sprijinul pentru lucrurile care mi-se păreau” complicate/ dificile”, sau pentru oamenii care i-am avut în echipa și ei au fost sprijiniți pregătiți, cum să-și facă treaba mai bine, prin echipa Direcției Generale de Asistență Socială AEDOPS.
